Stelian Apostol, un acordeonist care-i zicea cântări de corazon albastru lu’ Ceaşuşescu, la paranghelii specifice (în genere, pe la alea de vânătoare de mistreţi, şoldani ori de ciute) se confesa, într-un cotidian central, în chestii de… petrecaniile (tare bine zis!) dictatorului iubit:
Era un foarte bun cunoscător al muzicii populare. Îi plăceau la nebunie romanţele şi tangoul. El venea la cantina PCR, că aşa era pe atunci. Pe lângă repertoriul ales de noi, ne punea de fiecare dată să cântăm „Radu mamii” şi, culmea!, ştia foarte bine versurile la toate melodiile. Trebuia să le cunoaştem foarte bine şi noi, pentru că ne taxa imediat, dacă făceam improvizaţie. Ne atrăgea atenţia cu degetul arătător…
Cu deştu’ arătător. Cu… cu! Acu… cu, eu ce să spun?! Ce auzii şi eu de la dna Tănase, colega mea de birou (1983-1989), care tocmai s-a mutat la Domnu, uşoară fie-i ţărâna! Doamna Tănase, natural, era soţia dlui Tănase, unul din capăii ştiutorilor de bancuri (Gemănaru, Varvaroi, Bodnariuc…) şi onor polcovnic-secu. Şi mi-a povestit, cam ce spune şi Apostol mai sus: că, la Casa de Oaspeţi Suceava, Ceauşescu (ştia din Coşbuc pe de rost, cât nu ştiu, la un loc, dascălii unei şcoli) cânta şi el, pe la cele opulente mese. Odată, cică, nu-prea-plăcân-du-i de Sofia noastră genială şi băştinaşă, a început să zică însuşi la romanţe, de rămaseră cinstiţii şi gogonaţii meseni cu cavităţile orale laarg deschise! Dă uimire!
Şi mai zise Apostol ăsta Stelian: Atunci când venea Ceauşescu era recepţie de gradul zero. Erau controale foarte severe. Mă inspectau peste tot, vai de mine! Îmi băgau vată în nas, prin urechi, în gât, mă verificau la măsele, îmi verificau degetele şi de la picioare ca să nu am negreală…
Şi încă, ăă: Un control dura cel puţin o jumătate de oră. Cred că te verificau, aşa, la sânge, ca nu cumva să-i transmiţi vreun microb dictatorului, nu am idee. Chiar dacă i-am cântat de foarte multe ori, nu am stat niciodată de vorbă cu el pentru că nu vorbea cu artiştii…
E, ata ete! Dacă ar fi stat mai mult de vorbă cu artiştii, Niculăiţă Minciună ar fi trăit şi astăzi, aşa, a fost şi el acolo, bucată de humă însufleţită… modest (şi prost) din Scorniceşti, o victimă jalnică a călăilor resentimentari ce înstăpânesc, vremelnic – vaai!, fauna fistichie a politichiei deşarte şi mioritice…La ce bun – la ce bună înţelepciunea…
(răspunde , încă o dată, Vasile Andru, amicul)
Înţelepciunea e bună la trăit. Îi bună în orice condiţii la trăit, dar mai ales în condiţii vitrege şi-n condiţii de frustrare. De ce mai ales în aceste condiţii?! Pentru că aceste condiţii dezorganizează şi distrug omul mai repede, şi-atunci înţelepciunea ar fi singura soluţie să rezişti la factorii de distrucţie şi de desfigurare din perioade care exercită presiune distructivă asupra omului. E bună, deci, la trăit; în altă fază, înţelepciunea este bună la cunoaştere şi la dobândirea împărăţiei.
Mulţi oameni sunt adormiţi…
Înţelepciunea-i trezeşte şi le dă un sens în viaţă. Mulţi se-ntreabă care-i sensul vieţii? Cei care nu se-ntreabă despre asta fie că dorm şi merg într-o inerţie biologică, de la naştere până la moarte, fie că nu au voie să se-ntrebe, că nu i-a zguduit nicio problemă dramatică-n viaţă. Astfel că sunt mulţi oameni care dorm sau care încep să fie deprimaţi. Şi, când îşi analizează sensul vieţii, nu găsesc motivele unei trăiri înalte. Sau ale unei netrăiri, în general. Anunţasem… ca o temă de discuţie „Apocalipsa, astăzi”.
Apocalipsa înseamnă revelaţie sau dezvăluirea tainelor existenţei, în momentul în care ne aflăm. Între altele, în Apocalipsă se zice că atât cât va mai dura lumea aceasta, până la Marele Sfârşit sau Marea Judecată, nu se va schimba structura ei de ansamblu; adică, vor rămâne până la capăt cele patru categorii în care se împart oamenii.
Oamenii, pe căprării…
Vătămătorii (nocentes) sunt prima categorie. Aici intră şi agresorii, brutele şi destructorii, şi lacomii – răutatea.
A doua categorie sunt sordides – sordizii; asta înseamnă amorfii, cei confuzi, cei fără curăţenie, impurii; e categoria cea mai amplă (aici ar intra şi-acele „suflete moarte” ale lui Gogol); amorphos, în greceşte, înseamnă „fără chip”; este categoria adormiţilor şi a necunoscătorilor sensului vieţii.
Categoria a treia – cea a drepţilor.
Categoria a patra, cea a sfinţilor.
Deci, mai mult decât omul drept este omul sfânt. În funcţie de aceste categorii s-au împărţit vieţuirile noastre. Vieţuirea cea mai de jos se numeşte vieţuire diavolească (plăteşti pentru bine cu rău) şi există oameni care au această vieţuire. Apoi, vieţuirea dobitocească (plăteşti la rău cu rău), adică, ţi-a făcut-o el, i-o faci şi tu – asta-i dobitoceşte. Vieţuirea omenească – unde ar intra drepţii; adică, plăteşti la bine cu bine; ai depăşit problema răului. Şi vieţuirea duhovnicească (sau îngerească), când plăteşti chiar la răul ce ţi se face cu bine şi cu mult bine.
Ei, iată, în Apocalipsă se spune că, până la sfârşitul lumii, aceste categorii vor funcţiona şi, se spune, chiar cu sporire poate chiar ca un schimb valutar convertor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu